La mine în suflet

08/2026

Sufletul omului, poate fi o casă cu ușile largi deschise dar asta nu înseamnă că poți intra fără voie ca să scotocești prin toate cotloanele, să furi ce-i mai frumos și apoi să pleci fără ca măcar să spui „Mulțumesc!”. În astfel de suflete, se intră călcând cu grijă, pe vârfuri, ca nu cumva pașii să lase urme de murdărie ce niciodată nu vor mai putea fi șterse…Apoi cine intră și vrea să rămână, să-ți aducă bagajele și să așeze frumos fiecare sentiment la locul lui.

„Pentru mine, această traversare nu este doar o provocare fizică. Fiecare kilometru parcurs presupune un efort uriaș, dar dificultatea traseului este mică în comparație cu ceea ce trăiește o femeie însărcinată care se simte singură și nu știe de unde va primi ajutor. Plec la drum pentru ca povestea acestor femei să fie auzită și pentru a aduna în jurul lor oameni dispuși să le transmită că nu sunt singure. Este prima mea expediție de acest fel și știu că nu va fi ușor, însă tocmai de aceea vreau ca fiecare pas să aibă un rost”, declară Yan Marin.

„Nu merg singur”: un tânăr român de 20 de ani traversează Alpii pentru a ajuta femeile însărcinate aflate în dificultate

08/2026

Prietenul meu a divorțat…Omul încrezător si spiritual care era a devenit o zbatere nesfârșită…Se simțea umilit, trădat, mințit, manipulat, devastat…Realiza scenarii grotești, se gândea la modalități de răzbunare, retrăia trecutul cu o intensitate maxima. Fiecare moment în care au fost în dezacord era disecat pentru a scoate în evidenta greșelile ei. Mai avea importanță cine a greșit mai mult? Vorbea întruna si ori de câte ori încercam să-i spun ceva, se apăra de parcă se simțea amenințat, pus la zid, judecat. Țipa, înjura, trecea de la una la alta, se încurca în întrebări fără răspuns, iar eu îl ascultam ore în șir, încercând să-mi păstrez calmul. Îl înțelegeam… Cândva, trecusem și eu prin astfel de chinuri, iar el m-a ascultat încercând să-și păstreze calmul…

Ani la rând l-am întrebat: „Ție îți este bine?” „Da, mi-e bine”, îmi răspundea dar eu știam că nu este așa si mă durea că-mi ascunde adevărul. Apoi, am înțeles că de fapt lui își ascundea adevărul, că-i era greu să-și recunoască eșecul si i-am spus: „Ești conștient ca pentru prima dată în viața ta, se face lumină, că abia acum vezi realitatea?” Nu mi-a răspuns. Uneori transformăm căsnicia într-un câmp de bătălie iar cel care pierde acceptă cu greu înfrângerea…În realitate, amândoi pierd: timp, sentimente, încrederea în propria persoană, liniștea interioară și bineînțeles bunuri adunate în ani de muncă. El a pierdut și dragostea copiilor pentru că ani de zile a lucrat în Italia și îi vedea cel mult de două ori pe ani. Sigur că le trimitea banii câștigați dar relația cu ei s-a răcit în timp și bineînțeles că la divorț l-au condamnat, l-au criticat, l-au lăsat singur. A plâns nu doar pentru absența ei ci și pentru absența lor. „Cum să o mai iau de la capăt la vârsta asta?” m-a întrebat într-o zi. „Am rămas gol. Gol și pe dinăuntru și pe dinafară”, a continuat și disperarea i se citea pe chip. „Poți”, i-am răspuns. „Poți să o iei de la capăt: Ai nevoie de puțin curaj”. M-a privit cu neîncredere și eu am tăcut. Nu am mai găsit cuvintele potrivite. Nu cred că am mai întâlnit până atunci un om atât de deznădăjduit. Eu întotdeauna când m-am simțit așa, mi-am pus speranța în divinitate. M-am rugat și am mers mai departe. Am avut încredere că voi găsi soluții și că voi trece peste toate dar el era ateu. Cel puțin așa spunea până într-o zi când mi-a mărturisit că a mers la o mănăstire și a stat de vorbă cu starețul de acolo. Nu știu cât l-a ajutat dar asta demonstrează că oricât am nega existența lui Dumnezeu, în momentele de disperare îl căutăm. I-am spus că ar trebui să insiste dar dacă nu ai sămânța sădită în suflet cred că este greu să bați ca să ți se deschidă. Se comporta ca un om hăituit chiar dacă i se spunea că nu se termină lumea, că multe cupluri se despart. Pentru el părea că viața ajunsese la final. Am sperat că va găsi în forța necesară pentru a continua dar nu a fost așa. Într-o zi…într-o dimineață a luat toate pastilele pe care i le recomandaseră medicii și totul s-a terminat acolo. Încercase să o ia de la capăt: își găsise de lucru, găsise o femeie cu care spunea că vrea să se recăsătorească și totuși…Cum să renunți la viață? Alții se luptă până la ultima suflare ca să trăiască…Cum să renunți? În ce abis se scufundă sufletul acestor oameni?

El a fost primul băiat cu care am mers la o petrecere, iar apoi au urmat multe altele. Am crescut, într-un fel, împreună, împărțind momente, zâmbete și gânduri, fără să fim vreodată mai mult decât prieteni. La un moment dat, fiecare dintre noi și-a găsit perechea și a pornit pe propriul drum, dar prietenia noastră a rămas aceeași, discretă și sinceră, până în ziua în care el a ales să își pună capăt vieții, lăsând în urmă un gol și o mulțime de amintiri pe care le voi purta mereu cu mine.

Chiar și atunci când cineva pleacă din viața ta, rămâne prezent în interiorul tău. Rămân amintirile și asta înseamnă că nu pleacă definitiv. O persoană care a contat, chiar dacă alege să te părăsească din motive întemeiate sau nu, va conta întotdeauna. Privirea îți va rămâne uneori suspendată într-un punct oarecare între cer și pământ, gândul se va întoarce în trecut și atunci când mintea ta îi va reconstitui portretul, o vei povesti frumos.

Dragostea și frumusețea pe care le adunăm în suflet de-a lungul timpului sunt cea mai de preț comoară. Nu judecata celorlalți, nu invidia, nu egoismul, nu răutatea dau valoare ființei noastre ci iubirea, ceea ce dăruim, pentru că dincolo de efemer, doar acestea ne definesc…

07/2026

Va ieși o lege după niște teze,
Va ieși o lege să ne anuleze,
Va ieși o lege, plină de contraste
Să incinereze fapta tagmei noastre.
Va ieși o lege să ne interzică
Și să ne ofere preț de târfă mică,
Va ieși o lege care să ne lege,
Va ieși o lege, prea fărădelege.
Va ieși o lege să consacre biciul,
Va ieși o lege să ne tragă-n urmă;
Să ne interzică vis și sacrificiu
Va ieși o lege să intrăm în turmă.
Salutăm această lege care vine,
Cu condoleanțe și urări de bine!

Adrian Păunescu

Iată că această lege a ieșit: bustul lui Păunescu din Parcul Grădina Icoanei din București (Sectorul 2). este propus a fi dat jos. Solicitarea de demolare a fost făcută de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) în iulie 2026. Motivul ? Trecutul de fost comunist și rolul său de propagandist prin Cenaclul Flacăra este considerat de institut incompatibil cu o prezență omagială în spațiul public…
Ce facem oare? Anulăm parte din cultura de după 1940? Să-i luăm pe rând:

Mihail Sadoveanu: A fost cel mai important nume de mare prestigiu convertit de regim. A publicat volume de propagandă precum Mitrea Cocor sau Lumina vine de la Răsărit și a deținut funcții înalte în stat, inclusiv președinte al Marii Adunări Naționale.

Tudor Arghezi: Deși inițial a fost interzis și criticat dur pentru „decadență”, a acceptat ulterior compromisul cu regimul pentru a putea republica, scriind poezii pe placul partidului (ex. ciclul Cântare omului).

George Călinescu: Aflat sub o presiune uriașă, marele critic literar a făcut compromisuri ideologice majore în epocă, scriind cronici favorabile și romane corectate politic precum Bietul Ioanide.

Zaharia Stancu: Scriitor aliniat ideologic (Desculț), a condus ani de zile Uniunea Scriitorilor și Teatrul Național, fiind un loial administrator al politicilor culturale ale partidului.

A.E. Baconsky, Dan Deșliu, Maria Banuș: Autori care au excelat în poezia de partid timpurie (proslăvirea lui Stalin, a colectivizării sau a partidului).

Eugen Barbu: Scriitor influent și director al revistei Săptămâna, a fost un instrument de bază al propagandei naționaliste dure și un colaborator strâns al organelor de Securitate.

Corneliu Vadim Tudor: Discipol al lui Eugen Barbu, a fost unul dintre cei mai prolifici poeți omagiali ai cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, publicând texte laudative în revistele vremii.

Sabbin Bălașa: Pictor faimos, cunoscut pentru realizarea unor portrete idealizate de mari dimensiuni ale soților Ceaușescu.

Și poate or mai fi. O parte dintre ei poate chiar aveau convingeri comuniste. Alții însă, au acceptat „contracte” în primul rând pentru a avea dreptul de a publica și apoi pentru alte facilități precum locuințe mai bune sau bani pentru proiecte cum a fost cazul marilor producții cinematografice istorice realizate de Sergiu Nicolaescu. Sigur a existat lotul lui Constantin Noica din care făceau parte personalități care au avut curajul de a se opune regimului de la București și tocmai de aceea au fost marginalizați și trimiși în închisori. Dar nu toți au avut puterea de a face asta. Dacă ar fi fost așa, atunci Revoluția s-ar fi realizat poate cu mult timp înainte. Însă marea majoritate a populației a tăcut și a suportat. Ca și acum. E adevărat că „osanalele” lor la adresa „iubiților” conducători erau vizibile pentru că erau oameni de cultură, dar hai să ne gândim puțin la persoanele obișnuite, cei care lucrau în fabrici și uzine, în școli, spitale etc. Oare nu și aceștia la rândul lor, acceptau doctrina, lăudau un șef sau un membru important de partid ca să le fie mai bine sau să-și protejeze familia?

Continuarea aici…

TEZE ȘI LEGI

Oameni noi, povești de viață și lecții de istorie. Întotdeauna m-au atras întâlnirile care îți lărgesc orizontul, care îți oferă ocazia să descoperi culturi diferite, societăți construite pe alte valori și perspective noi asupra lumii și asupra vieții.

Deși a făcut parte din România și este privită de mulți ca un spațiu cu rădăcini istorice și culturale românești, Republica Moldova s-a dezvoltat ca o societate distinctă, cu propriul parcurs istoric, propria identitate și o viziune proprie asupra prezentului și viitorului. Sigur, ne leagă aceeași limbă și aceeași istorie până în 1812, când Imperiul Otoman, în urma pierderii războiului, a cedat-o rușilor. Începând cu acel moment, drumurile celor două țări s-au despărțit și s-au unit de mai multe ori. Cum bine știm, în 1940, în urma pactului Ribbentrop–Molotov, Basarabia a trecut sub ocupația Uniunii Sovietice și destinul ei a fost altul decât cel al României. Imediat după anexarea sovietică au avut loc deportări în masă (1941, 1949 și alte valuri), foametea din 1946–1947 și arestări politice așa că începutul noului parcurs a fost extrem de dificil. În timp s-au adaptat la limitări, la cooperativizare, la cenzură așa cum ne-am adaptat și noi.

Îmi amintesc că în copilărie tata îmi povestea adesea despre „frații de peste Prut”, despre dorința lor de a reveni la țara mamă. Mie mi se părea ciudat pentru că aproape în fiecare seară, după ora zece când la noi se întrerupea programul TV, schimbam canalul și urmăream emisiunile transmise de televiziunea din Chișinău. Aproape toate erau în limba rusă. În realitate, Moldova de dincolo de Prut, era supusă unei politici de rusificare și de construire a unei identități moldovenești separate dar eu nu aveam de unde să știu asta atunci. Credeam că ei aveau un trai mai greu ca al nostru. Astăzi am aflat că în realitate, în acea perioadă în care la noi exista acea penurie de alimente, de energie, ei o duceau chiar bine. Acești oameni pe care abia i-am cunoscut, mi-au povestit că perioada cea mai grea, a fost între anii 1992- 1995, în timpul conflictului cu Transnistria. Atunci au avut alimentele raționalizate, inflația a fost în creștere, investițiile erau puține și oamenii trăiau cu teama extinderii conflictului. Îmi amintesc și despre asta, despre știrile transmise la radio zi de zi, despre marea mea uimire că în secolul XX, în apropierea granițelor noastre, exista un conflict armat. Iată că astăzi, conflictele armate sunt peste tot, și teama că acestea ar putea escalada, este prezentă în sufletele oamenilor din mai multe regiuni ale globului.

Această familie de moldoveni, mamă, tată și două fete, s-a stabilit în România în urmă cu patru ani. I-am întrebat pe cei doi adulți de ce. „Peste tot pe unde mergeai, auzeai vorbind rusește. Noi am fost crescuți cu credința că suntem români și că limba noastră este limba română,” mi-au răspuns. „Apoi ne-am dorit alte oportunități pentru copii”, au continuat. O clipă m-am gândit la cât îmi era de cunoscută replica aceasta, auzită de nenumărate ori la familiile de români plecate în Occident. Mi-au povestit de începuturi, de faptul că inițial s-au stabilit într-un orășel dar au fost nevoite să se mute pentru că fata cea mare nimerise la o învățătoare care nu-i suporta pe cei veniți de pe alte meleaguri. Și bineînțeles, această lipsă de empatie și de înțelegere o transmitea și copiilor. Asta chiar m-a surprins. Eu mereu am avut convingerea că suntem un popor tolerant ba chiar, în anumite împrejurări, deosebit de binevoitor cu străinii și intransigent cu proprii noștri oameni însă povestea lor mi-a demonstrat că realitatea este alta. Se pare că în societatea românească s-au produs transformări profunde și nu chiar de bun augur. Și la servici, părinții au trebuit să facă față anumitor reacții sau să suporte anumite comentarii răutăcioase. Am trecut prin asta și știu ce înseamnă. Tocmai de aceea, când m-am întors în țară mi-am făcut o promisiune: că niciodată nu-i voi privi pe străini altfel decât ceea ce sunt: oameni care au plecat în lumea largă ca să caute un trai mai bun pentru ei și familiile lor, oameni care la fel ca și noi, au dorințe, năzuințe, doruri și probleme de tot felul. Asta bineînțeles, dacă vin cu gânduri bune, dacă se integrează, dacă ne respectă legile și cultura așa cum și noile le respectăm pe cele ale țărilor în care imigrăm.

Cred că fiecare întâlnire cu persoane diferite este o posibilitate de a ne lărgi orizontul, de a renunța la prejudecăți și de a înțelege că, dincolo de diferențele de limbă, origine sau convingeri, ceea ce ne apropie este felul în care alegem să ne purtăm unii cu alții.

07/2026

Uneori mă simt ca și cum aș fi actriță într-un film sau în mai multe. Interpretez roluri. Scene care se confundă cu realitatea. Poate pentru că fac multe lucruri care nu au legătură unul cu altul într-o singură zi. Și starea mea este diferită în funcție de împrejurări, dar asta e normal. Mă gândesc la cât de norocoși suntem cei care avem pe cine îmbrățișa, cu cine schimba câteva vorbe, chiar și cu cine ne certa. Nu ne simțim singuri deși uneori este nevoie să evadăm din mijlocul celorlalți și să alegem solitudinea pentru a conversa cu noi înșine. Dar astea sunt momente…În rest, viața își continuă ritmul ei.

07/2026

Întâlnire cu Dan Puric. Puțin dezamăgită la început: vorbea încet, parcă fără entuziasm ca un om care intuiește că ideile sale rămân acolo, între zidurile acelei aule. Pe cine mai interesează, în aceste timpuri, discursurile despre credință, despre neam, despre rădăcini, despre umanitate, despre identitate națională? Poate doar pe noi, cei care aparținem generației sale. Așa s-ar explica numărul mic de participanți. Probabil tot așa se explică și lipsa lui de pasiune. În realitate, este chiar periculos nu numai să vorbești despre toate astea dar și să asculți.
„Încotro popor român?”, așa se numește ultima cartea pe care ne-a prezentat-o. O întrebare retorică bineînțeles pentru că acest popor care și-a târât secolele prin îndelungi suferințe, care a plecat capul de atâtea ori, este astăzi total debusolat. Asasinat politic, economic dar mai ales sufletește de așa zișii salvatori către care a alergat după căderea comunismului, poporul român este lipsit de încrederea în sine, fără conștiință, și fără orizont. Am vrut să spun chiar fără identitate dar mi-am amintit de orașele și satele care încercă prin manifestările culturale să păstreze vie tradiția și asta aduce totuși un pic de speranță. Câteva asociații, conduse de oameni care mai păstrează în suflete urme ale mândriei de a fi român, (mă refer la cele care se descurcă cum pot fără finanțări din fonduri europene menite să traseze o direcție anume), se străduiesc și ele să transmită tinerelor generații ceea ce școala și societatea nu le transmite: ideea de apartenență, nevoie de a cunoaște istoria și valorile acestui neam. Dar e foarte puțin comparativ cu nestăvilita ideologie a politicii corecte care a invadat cultura, educația, arta, medicina, dar mai ales marea masă a tineretului. Acest tineret care te întreabă la ce-i folosește să cunoască istoria sau să citească poeziile unui bolnav de sifilis. Ca o dovadă elocventă este absența acestor tineri din sală. Nicio persoană sub 40 de ani. Îmi asum o mare greșeală în cazul de față. Trebuia să-mi iau fiul de mână și să-l duc acolo chiar fără voia lui ca să asculte, să simtă și să înțeleagă. Nu am făcut asta și acum mă simt vinovată pentru că înainte de toate, noi părinții suntem cei care trebuie să îndrumăm copiii să afle „povestea cea adevărată și demnă a neamului”.
Când am mers să ne semneze cărțile, o doamnă, cu lacrimi în ochi i-a spus autorului: „Domnule Puric, nu este nici un tânăr aici” ”Da am văzut, dar sunteți dv., părinții și asta tot înseamnă ceva”, i-a răspuns el. L-am privit. Pe chipul său se citea totuși dezamăgirea. Deși probabil obișnuit cu astfel de absențe, de fiecare dată le simte ca o mare pierdere.

„Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprii, iar noi nu ne-am convins încă, că puterea și mântuirea noastră este în noi.”
Mihai Eminescu

07/2026

Revin la parabola păsării din cartea lui Paulo Coelho „Unsprezece minute”. Cred că este pasajul care mi-a plăcut cel mai mult. Pentru că pe de o parte definește pilonii principali pe care ar trebui să se construiască o iubire autentică cum ar fi curajul de a-i dărui celuilalt toată libertatea de care are nevoie pentru a evolua, pentru a se înălța iar pe altă parte evidențiază faptul că toată viața noastră trăim cu frici și din acest motiv facem cele mai mari greșeli. Frica de a nu pierde pasărea, determină femeia să o închidă într-o colivie și strălucirea acesteia moare odată cu dezinteresul față de ea. De fapt, atunci când cei de lângă tine nu te lasă să „te extinzi”, îți ucid spiritul și asta poate conduce la drame interioare care de cele mai multe ori rămân istorii nemărturisite dar care cumva îți definesc caracterul.

Frica este o dominantă care ne marchează existența. Ne este frică să ne asumăm responsabilități, să luăm hotărâri care ne-ar putea schimba radical destinul, ne este frică de eșecuri, să nu dezamăgim și să nu fim dezamăgiți. Nu ne naștem cu ea dar o dobândim pe parcurs. Pierdem capacitatea de a iubi necondiționat și ne încărcăm cu aceste temeri alimentate de familie, de societate, uitând cine suntem cu adevărat. Ne percepem ca ființe izolate, ne comparăm mereu cu ceilalți și tocmai aceste comparații ne alimentează temerile. De aici se naște nevoia de control: din frici. Un om care se teme că va fi abandonat va încerca să controleze iubirea, unul care se teme de sărăcie va încerca să controleze banii, unul care se teme de eșec va încerca să controleze fiecare detaliu și să tindă spre perfecțiune. Astfel, controlul devine o mască a fricii și o formă de încătușare.

Revenind la pasărea din parabolă, abia atunci când aceasta moare, femeia înțelege că nu trupul ci libertatea ei o fascinase și că iubirea adevărată nu poate fi condiționată și nici manifestată ca formă de control. În esență, dragostea adevărată înseamnă să-i permiți celuilalt să fie el însuși, fără a încerca să-l transformi și aici nu mă refer doar la iubirea dintre doi îndrăgostiți ci la iubirea dintre noi oamenii, în general. Dacă am trăi în iubire, atunci și fricile și nevoia noastră de control ar dispărea și am putea spune că suntem cu adevărat liberi.